De la publicarea primei ediții a prezentei lucrări au trecut două decenii. La vremea respectivă, volumul se număra printre studiile de pionierat privind prezența fraților predicatori în Transilvania medievală și edificiile pe care le‑au construit și deținut vreme de trei secole. În anii care au urmat, literatura științifică s‑a îmbogățit cu o serie de lucrări în care au fost abordate aspecte legate de situația materială a conventurilor, de implicațiile sociale, culturale și de ordin religios ale prezenței fraților predicatori în voievodatul Transilvaniei. Cunoștințele despre patrimoniul construit al ordinului au fost completate și ele cu date noi revelate în cadrul unor săpături arheologice preventive sau rest aurări realizate în ultimii ani. Lucrările de renovare întreprinse între anii 2010–2011 la Azilul de bătrâni din Bistrița, găzduit în fost a aripă de vest a claustrului dominican, apoi rest aurarea bisericii catolice din Sebeș în 2012 și cea începută în 2013 la clădirile conventului din Cluj au revelat detalii importante pentru cunoașterea istoriei construcțiilor. Totodată, digitizarea și publicarea online a unor fonduri din arhivele naționale românești și maghiare au înlesnit accesul la surse documentare cunoscute doar parțial din ediții de documente sau regest e, contribuind la conturarea unei perspective mai complexe și mai nuanțate asupra istoriei ordinului în Transilvania. Extinderea documentării și descoperirile materiale din ultimii ani au făcut necesară publicarea unei noi ediții în care au fost operate unele revizuiri și au fost aduse completări atât la partea de text cât și la ilustrație. Cuprinsul volumului a fost îmbogățit cu un capitol nou dedicat mișcării observante, care a influențat, printre altele, campaniile de reconstrucție întreprinse în a doua jumătate a secolului al XV‑lea și începutul celui următor de conventurile reformate din vicariat. (din „Introducere”)
MĂNĂSTIRI DOMINICANE DIN TRANSILVANIA
De aceeași autori...
De la aceeași editură...
Noua carte scoasă de Călin Hentea la editura clujeană Mega, „România. Album de istorie postdecembristă, 1990–2020”, oferă o antrenantă incursiune imagistică și imagologică (sprijinită de textul contextualizant) în trecutul nostru foarte recent, pe care riscăm să-l uităm rapid. (...)
Între gesturile de omagiere a marelui voievod la împlinirea a patru secole de la plecarea în veşnicie, în 1904, s-a înscris elaborarea unei sinteze a domniei lui Ștefan cel Mare de către Nicolae Iorga.
Istoria bisericească şi, mai ales, istoria Bisericii Române Unite cu Roma, Greco‑Catolice, a constituit un domeniu marginalizat în perioada comunistă (excepţie fac unele centre ale exilului românesc ca München, Paris, Madrid etc.). De aceea, după 1989 s-au impus ca absolut necesare demersuri de recuperare a acestui teritoriu al cunoaşterii.
„Arheologia și istoria militară a Daciei romane au fost privilegiate de cercetarea românească, fiindcă domeniul e vast și productiv. Un specific al provinciei a fost armata numeroasă (pe la anul 200, aproximativ 12–13% din armata Imperiului roman staționa în Dacia), prin urmare, militarii – singurul corp socio-profesional salariat, cu venituri fixe și regulate – dădeau tonul în cele mai variate aspecte ale vieții și civilizației romane.