Tendința glorificării domniei lui Traian asupra Imperiului Roman a fost adesea predominantă și a dat o nouă strălucire imaginii tradiționale a lui Optimus Princeps drept cel mai bun și mai grozav dintre împărații romani. O culme a acestei noi supra‑dimensionări și glorificări a fost atinsă în expoziția „Traiano. Construire l’Impero – Creare l’Europa” de la Roma (Museo dei Fori Imperiali 2017–2018). Traian este aici arătat ca un întemeietor al Imperiului și creator al Europei. Catalogul care însoțea această expoziție (Traiano. Construire l’Impero. Creare l’Europa, Roma, 2017) ridică pretenția de a prezenta publicului, ca un fel de manual, toate aspectele persoanei, familiei, acțiunilor, construcțiilor etc., dar contribuțiile adesea foarte superficiale lasă pe dinafară toate aspectele critice, nu în ultimul rând catastrofa în care Traian a împins Imperiul prin războiul său de agresiune din Orient. Iese în evidență și selecția foarte unilaterală și care nu reflectă stadiul cercetării internaționale a autorilor. Unele contribuții repetă lucruri demult cunoscute sau chiar lucruri depășite, uneori chiar din cele respinse ca incorecte. Că unii autori nu au fost dispuși să recepteze literatură fundamentală publicată în limba germană adâncește și mai mult impresia îndoielnică lăsată de această publicație. (Karl Strobel)
ÎMPĂRATUL TRAIAN. O EPOCĂ A ISTORIEI UNIVERSALE
De aceeași autori...
De la aceeași editură...
Noua carte scoasă de Călin Hentea la editura clujeană Mega, „România. Album de istorie postdecembristă, 1990–2020”, oferă o antrenantă incursiune imagistică și imagologică (sprijinită de textul contextualizant) în trecutul nostru foarte recent, pe care riscăm să-l uităm rapid. (...)
Între gesturile de omagiere a marelui voievod la împlinirea a patru secole de la plecarea în veşnicie, în 1904, s-a înscris elaborarea unei sinteze a domniei lui Ștefan cel Mare de către Nicolae Iorga.
Istoria bisericească şi, mai ales, istoria Bisericii Române Unite cu Roma, Greco‑Catolice, a constituit un domeniu marginalizat în perioada comunistă (excepţie fac unele centre ale exilului românesc ca München, Paris, Madrid etc.). De aceea, după 1989 s-au impus ca absolut necesare demersuri de recuperare a acestui teritoriu al cunoaşterii.
„Arheologia și istoria militară a Daciei romane au fost privilegiate de cercetarea românească, fiindcă domeniul e vast și productiv. Un specific al provinciei a fost armata numeroasă (pe la anul 200, aproximativ 12–13% din armata Imperiului roman staționa în Dacia), prin urmare, militarii – singurul corp socio-profesional salariat, cu venituri fixe și regulate – dădeau tonul în cele mai variate aspecte ale vieții și civilizației romane.