„Arheologia și istoria militară a Daciei romane au fost privilegiate de cercetarea românească, fiindcă domeniul e vast și productiv. Un specific al provinciei a fost armata numeroasă (pe la anul 200, aproximativ 12–13% din armata Imperiului roman staționa în Dacia), prin urmare, militarii – singurul corp socio-profesional salariat, cu venituri fixe și regulate – dădeau tonul în cele mai variate aspecte ale vieții și civilizației romane. Primii „romani” din Dacia sunt militarii, primele vetre de romanizare sunt castrele, primii constructori și producători sunt soldații romani, curând secondați de coloniști. Adusă astfel, civilizația romană a avut toate avantajele și toate neajunsurile grabei. Firește, un „aer cazon” plutește în Dacia, învăluind formele și rezultatele economiei, ale vieții sociale, ale expresiilor cultural-artistice și chiar lingvistice. Cercetarea arheologică îndelungată a castrelor, cu metodă și răbdare, alături de cea a orașelor (mai puțin intensă), descoperă neîncetat mărturiile acestei civilizații.” Prof. dr. Mihai Bărbulescu, membru corespondent al Academiei Române
CASTRELE DACIEI DUPĂ PĂRĂSIREA LOR DE CĂTRE ARMATA ROMANĂ
De aceeași autori...
De la aceeași editură...
„Catalogul absenţilor” şi‑a propus prezentarea într‑o variantă exhaustivă a represiunii comuniste pusă în practică de Tribunalul Militar Cluj ca şi instanţă de fond în perioada anilor 1956–1964, prin identificarea sentinţelor politice şi interpretarea condamnărilor în baza învinuirilor susţinute în instanţă de procurorii militari. Demersul nostru de identificare a persoanelor condamnate politic în sentenţierele arhivei militare din acest interval de timp şi‑a propus să umple un gol informaţional cu date preluate cu multă acurateţe.
Arnăuţii au fost un corp de lefegii (mercenari), de origine albaneză, prezenţi în oştile celor două ţări româneşti extracarpatice încă din secolul al XVII‑lea, după ce Mihai Viteazul a îngăduit aşezarea la nord de Dunăre a 15.000 de albanezi.
Istoriografia domniei lui Ștefan cel Mare a devenit imensă. Extensiunea ei nu are legătură cu sanctificarea voievodului, ci se prelungește dintr-o conștiință mult mai comună, perfect surprinsă încă de către Mihail Kogălniceanu: Ștefan ar fi lăsat o moștenire atât de prodigioasă, încât te izbești la tot pasul de ea, copleșit și magnetizat.
„Anonim transilvănean”: aceasta era, și încă este, eticheta cea mai frecvent întâlnită în legătură cu picturile vechi transilvănene expuse sau păstrate în muzee și colecții din România și din străinătate. Artiștii locului de dinaintea anului 1600, doar arareori au o identitate proprie alta decât cea artistică revelată de opere. Cele câteva nume menționate recurent în literatura de specialitate sunt clar dominate de numărul „meșterilor” anonimi.