Prometeu poate fi considerat mit sau concept. Ca mit, exprimă relația dintre divinitatea supremă și orice făptură divină – zeu, titan – sau umană, subordonată ei. Conceptul, prin încărcătură logică, sau istorică, umanizează relația, degradându-o. Alegoria trebuie înțeleasă mistic, nu rațional, sau fizic-civilizator, fiindcă nu numai focul vine din cer, ci tot ce se întâmplă în univers. Nu interesează justețea, sau injustețea înțelegerii mitologice a soarelui fizic, sau a fulgerului, ci originea transcendentă a fenomenelor, dacă omul – dorește să cunoască adevărul desprins din relația sa cu Absolutul și nu se mulțumește cu legitățile lumii aparente – cu „adevărurile” lui – oricât de utile ar fi. Zeul, titanul și omul ridică problema modelelor. Triumful rațiunii? Dizolvarea tradiției, a miturilor – aceste fructe revelatoare ale credinței și închipuirii –, a lumii afective generatoare, conservatoare și desăvârșitoare a vieții; acceptarea „adevărului relativ”; depărtarea de real și de unitate, prin tensiunea polară subiect-obiect, prin intuiția ipotetică, prin degradarea inspirației, prin devenire, prin concept, judecată, raționament și metodă, ca fructe ale spiritului autonom, prin ficțiuni utile, sau inutile, prin succese tehnice, estetice, morale și sociostatale „finitudinea implicând eroarea, rătăcirea, entropia, încremenirea și neantul”. Se încearcă ieșirea din impasul natural-uman, prin „iluziile progresului” (Sorel).
Petre Țuțea
Prometeu - Nihil sine Deo!
De aceeași autori...
De la aceeași editură...
Spaţialitatea este un aspect ce revine adeseori în discursul critic asupra operei lui Fănuș Neagu. Reflecţii asupra unor teme și motive centrale, elemente compoziţionale sau asociate analizei psihologice – toate acestea au fost nu de puţine ori validate în demersurile interpretative ale scrierilor luate în discuţie.
De obicei, un resume se scrie invers, pornești cu ultimele isprăvi și te îndrepți apoi treptat către prima, cea mai importantă de fapt, a nașterii (care la rigoare nici nu îți aparține; e cea mai mare fraudă acceptată tacit în materie de CV-uri). În ce mă privește, încep, firește, chiar cu cartea pe care o țineți acum în mână despre perioada pe care nimeni n-a văzut-o venind, a pandemiei de coronavirus. O carte în care am încercat să înțeleg din mers, ca noi toți de altfel, ce a determinat schimbările radicale petrecute într-un răstimp atât de scurt.
Se înserase. Strada era pustie și liniștită, semn că cei câțiva bețivi, care poate colindau uneori mahalaua aceasta nouă și curată, se plictisiseră. Aerul blând, înmiresmat și liber, mă făcea să mă cred stăpân pe oasele din trup și să pot îndura trecerea timpului care, în atât de multă liniște, se auzea precum galopul unui cal bine odihnit. Coama îi era tare. O coadă lungă i se vedea din spate, în timp ce dinții mari luceau sub dogoarea respirației fierbând. Înalt, osos și cu trupul ca de piatră, te așteptai oricând la un nechezat de fiară. Dar nu.
Antologia de față, consacrată Chișinăului, colecționează „mărturii sugestive” din același segment temporal, identificând – prin alte voci – „reconfigurările ființiale” pe care, în timp, le-a cunoscut capitala fostei gubernii. Acolo unde simțirea românească a fost sugrumată, renăscând spectaculos în agitatul interbelic. Or, pornind de la premisa că acel Chișinău este o necunoscută, Diana Vrabie trece în revistă puzderia de evenimente care, prin ritmul reformelor și ofensiva culturalizării, îl transformă într-o „portavoce a comunității”, devenind „fanionul românismului”.
- 1 of 3
- ›