Istoriografia domniei lui Ștefan cel Mare a devenit imensă. Extensiunea ei nu are legătură cu sanctificarea voievodului, ci se prelungește dintr-o conștiință mult mai comună, perfect surprinsă încă de către Mihail Kogălniceanu: Ștefan ar fi lăsat o moștenire atât de prodigioasă, încât te izbești la tot pasul de ea, copleșit și magnetizat. Din păcate, istoricii au reușit să calce apăsat pe urmele acestui trend, ca și când erau de admis mari rupturi între ce l-a precedat și tot ceea ce i-a urmat; ori, și mai clar, între lumea lui și cea care l-a înconjurat (Transilvania, Polonia, muntenii, tătarii și turcii). Este imposibil să zăbovești asupra unui timp istoric fără să-i admiți, constați și să-i respecți materialitățile. Toate faptele lasă „urme”, pioșenia „se manifestă”, gândurile reale nu se pot confirma decât dacă „au dovezi”. Ce să mai discutăm despre condiții de trai, luptă, împletire ori opoziție față de natură? Așadar, trebuie să trecem prin multe, dar nu toate, ca să ne apropiem de suporturile pământene ale domniei lui Ștefan cel Mare. Și parcă Moldova prinde alte contururi... Construcția derulată în volum va încerca să argumenteze dacă era nevoie de un asemenea tip de cercetare.
