„Produs al unei perioade de intensă fermentare emblematică, sigiliul s-a articulat drept un instrument conex culturii scrise medievale de natură pragmatică, cu rolul de a-i confirma destinatarului […] certitudinea că înscrisurile cărora i se alătură […] oglindeau voința, constatările sau înfăptuirile posesorului său, fie că acesta reprezenta o instituție cu proiecție individuală sau colectivă, fie documentele redactate fuseseră emise și sigilate exclusiv în nume propriu. […] În spațiul răsăritean al Ungariei medievale, parțial desfășurat actualmente între granițele României contemporane, cei mai prolifici emitenți ai documentelor autentificate cu sigilii au fost locurile de adeverire emergente în voievodatul transilvănean și în câteva comitate învecinate (Bihor, Cenad și Arad) […]. Cercetarea de față își propune să aducă în atenție elementul central care conferea vigoare actelor emanate din cancelariile acestor foruri, căutând nu doar resorturile de drept prin care sigiliile lor se bucurau de autenticitate în jurisprudența Ungariei medievale, ci și schimbările care s-au produs de-a lungul timpului și care au influențat practica sigilară specifică acestor instituții, confecționarea unor noi matrice sigilare, modificări și inovări ale metodelor de aplicare a sigiliilor.” (din „Introducere”)
SIGILIILE ŞI PRACTICILE SIGILARE ALE LOCURILOR DE ADEVERIRE DIN TRANSILVANIA ŞI COMITATELE ÎNVECINATE ÎN SECOLELE XIII-XIV
De aceeași autori...
De la aceeași editură...
Tendința glorificării domniei lui Traian asupra Imperiului Roman a fost adesea predominantă și a dat o nouă strălucire imaginii tradiționale a lui Optimus Princeps drept cel mai bun și mai grozav dintre împărații romani. O culme a acestei noi supra‑dimensionări și glorificări a fost atinsă în expoziția „Traiano. Construire l’Impero – Creare l’Europa” de la Roma (Museo dei Fori Imperiali 2017–2018). Traian este aici arătat ca un întemeietor al Imperiului și creator al Europei. Catalogul care însoțea această expoziție (Traiano. Construire l’Impero.
Noua carte scoasă de Călin Hentea la editura clujeană Mega, „România. Album de istorie postdecembristă, 1990–2020”, oferă o antrenantă incursiune imagistică și imagologică (sprijinită de textul contextualizant) în trecutul nostru foarte recent, pe care riscăm să-l uităm rapid. (...)
Între gesturile de omagiere a marelui voievod la împlinirea a patru secole de la plecarea în veşnicie, în 1904, s-a înscris elaborarea unei sinteze a domniei lui Ștefan cel Mare de către Nicolae Iorga.
Istoria bisericească şi, mai ales, istoria Bisericii Române Unite cu Roma, Greco‑Catolice, a constituit un domeniu marginalizat în perioada comunistă (excepţie fac unele centre ale exilului românesc ca München, Paris, Madrid etc.). De aceea, după 1989 s-au impus ca absolut necesare demersuri de recuperare a acestui teritoriu al cunoaşterii.