Cartea elaborată de Anamaria-Paula Mădăras abordează o temă inedită în spațiul științific și cultural românesc. Având la bază un demers interdisciplinar legat de relația dintre onomastică și artă, mai exact pictura, lucrarea încearcă „să realizeze o interpretare a tablourilor prin prisma teoriilor numelui propriu, să efectueze o tipologie a titlurilor, să examineze pseudonimele artiștilor, să analizeze semnătura ca nume, etimologia numelor curentelor artistice, precum și inserția titlului și a textelor în interiorul tabloului”. După cum mărturisește autoarea în Introducere, „scopul tezei este de a propune o nouă abordare privind relația nume/text/imagine picturală, comunicarea și semnificarea pe care acestea reușesc să le instituie, sugerând, în același timp, o reflecție asupra structurii, naturii și locului numelui propriu în pictură”. Având avantajul de a fi absolvit atât Filologia, cât și Artele plastice, Anamaria-Paula Mădăras a îmbinat metodele de lucru specifice diverselor discipline de factură lingvistică – onomastică, lexico-semantică, gramatică, semiotică, pragmatică –, cu cele caracteristice picturii, rezultând o lucrare originală și atractivă pentru toți cei pasionați de artele frumoase. (Oliviu Felecan)
NUME ȘI IMAGINI: SEMIOTICA VERBALULUI PICTURAL
De aceeași autori...
De la aceeași editură...
Noua carte scoasă de Călin Hentea la editura clujeană Mega, „România. Album de istorie postdecembristă, 1990–2020”, oferă o antrenantă incursiune imagistică și imagologică (sprijinită de textul contextualizant) în trecutul nostru foarte recent, pe care riscăm să-l uităm rapid. (...)
Între gesturile de omagiere a marelui voievod la împlinirea a patru secole de la plecarea în veşnicie, în 1904, s-a înscris elaborarea unei sinteze a domniei lui Ștefan cel Mare de către Nicolae Iorga.
Istoria bisericească şi, mai ales, istoria Bisericii Române Unite cu Roma, Greco‑Catolice, a constituit un domeniu marginalizat în perioada comunistă (excepţie fac unele centre ale exilului românesc ca München, Paris, Madrid etc.). De aceea, după 1989 s-au impus ca absolut necesare demersuri de recuperare a acestui teritoriu al cunoaşterii.
„Arheologia și istoria militară a Daciei romane au fost privilegiate de cercetarea românească, fiindcă domeniul e vast și productiv. Un specific al provinciei a fost armata numeroasă (pe la anul 200, aproximativ 12–13% din armata Imperiului roman staționa în Dacia), prin urmare, militarii – singurul corp socio-profesional salariat, cu venituri fixe și regulate – dădeau tonul în cele mai variate aspecte ale vieții și civilizației romane.