„Nu cred eu că timpul trece, din trecut în viitor
Infinitul este unul, în prezentul călător
Nu cred nici că sensul vieții, elixirul tinereții
Nu-l cunoaște eul care, stă ascuns în ochiul minții
Supraviețuitorii tribului de mesageți, o umbră palidă a unui neam numeros și vestit odinioară, pe când formau o țară întreagă în stepele Asiei Centrale, se înșirau asemeni șiragului de mărgele pe versantul stâncos ce se reazemă de muntele Kașh, masivul con de piatră ce le mărginește acum tot orizontul. Platourile bolovănoase – aspru ridate de văi înguste și adânci, împestrițate cu pâlcuri de copaci – înconjoară muntele sfânt pe zeci de kilometri și obligă puținii călători care ajung în locurile pustii și sărace în apă, la ocoluri lungi și obositoare. Vai și amar de drumeții nesăbuiți, care rătăcesc mai mult decât le este necesar prin aceste locuri, negrijulii cu hrana sau apărarea lor. Ajung cel mai adesea prada urșilor, lupilor și leoparzilor sau acvilelor veșnic flămânde aflate în zbor și așteptându-le pieirea!”
