Utilizarea cinematografiei, a filmului istoric în primul rând, ca instrument de propagandă a devenit aproape un loc comun în cea de-a doua jumătate a secolului al XX‑lea. Regimurile totalitare au fost şi sunt în prim planul distorsionării trecutului în favoarea prezentului, însă nu sunt singurele întrucât şi regimurile democratice, aici fenomenul nu este neapărat controlat politic, consemnează asemenea derapaje bolnăvicioase. Prezenţa fenomenul totalitar în cadrul cinematografiei româneşti a fost semnalat deja în câteva remarcabile realizări istoriografice la nivel naţional.
Potenţialul propagandistic al cinematografiei a fost descoperit încă din primele decenii ale secolului trecut. În 1973, cunoscutul istoric francez Marc Ferro, reliefa într‑un studiu definitoriu din această perspectivă, intitulat „Le film, une contre-analyse de la société?”, care sunt conotaţiile unui astfel de demers3. Pentru a demonstra exis¬tenţa fenomenului încă din debutul anilor interbelici, acesta aducea în discuţie exemplul cinematografiei sovietice, care a primit ordine precise de a distorsiona trecutul apropiat şi prezentul prin inter¬mediul industriei cinematografice. Scopul era acela de a manipula populaţia în sensul înţelegerii instaurării comunismului în maniera dorită de noua putere sovietică. (Din introducere)
